1 Repere conceptuale în abordarea dezvoltării urbane

1 Repere conceptuale în abordarea dezvoltării urbane 1.1. Cadrul conceptual de abordare a sistemului urban 1.1.1. Perspective de definire a oraşului Ce sunt oraşele şi care este motivul existenţei lor? Aceasta este, cu siguranţă, întrebarea fundamentală pe care şi-o pun specialiştii ce studiază spaţiul urban. Dintr-un anumit punct de vedere, toţi cunoaştem ce este acela un oraş. Cu toate acestea, pentru a evita confuziile, este necesar să începem cu câteva definiţii. Motivele existenţei oraşelor sunt oarecum dificil de precizat şi foarte controversate. Dar opiniile referitoare la această problemă influenţează majoritatea conceptelor despre mecanismele de funcţionare, scopurile şi funcţiile oraşelor, cauzele diferitelor probleme şi rezolvările aferente acestora. Ca multe alte noţiuni, cuvântul o r a ş este utilizat în câteva sensuri diferite, dar totuşi asemănătoare între ele. - Oraşul este o formă complexă de aşezare omenească, cu dimensiuni variabile şi dotări edilitare, îndeplinind, de obicei, mai multe funcţii: administrativă, industrială, comercială, politică şi culturală 1. - Din punct de vedere legal, oraşul este o subdiviziune politică, creată de către stat, care se diferenţiază de alte subdiviziuni, cum ar fi regiunile, judeţele, comunele şi satele. Dar modul în care sunt stabilite oraşele variază de la ţară la ţară, iar în interiorul aceleiaşi ţări, de la un stat la altul 2. În conformitate cu Legea nr. 351/2001 3, oraşul este unitatea administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem socialeconomic şi geografic, oraşul are două componente: a) componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-culturale, industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreare, de comerţ etc.) şi extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului; b) componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoară pe teritoriul localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparţine. Oraşele care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt declarate municipii. - Din punct de vedere economic, oraşul este locul care prezintă cele mai mari densităţi de investiţii şi echipamente pe unitate de suprafaţă, reunind majoritatea capitalurilor disponibile, chiar şi pe cele provenite din spaţiul rural. El concentrează un volum considerabil de activităţi transformatoare de materii prime în bunuri materiale, fapt ce generează o serie de "intrări" (de materii prime, energie, informaţii, forţă de muncă etc.) şi"ieşiri" (produse finite, forţă de muncă, informaţii etc.) - care sunt cu atât mai variate şi complexe cu cât oraşul este mai important. El este o 1 A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 2 Este cazul Statelor Unite: ce este desemnat oraş într-un stat poate primi titlul de comună în alte state. 3 Este vorba despre Legea privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi, lege publicată în M.O. nr. 408/2001 4

piaţă a muncii. Fiecare activitate economică şi întreprindere îşi are zona sa de recrutare - în funcţie de posibilităţile de deplasare, salariile oferite ş.a. Această piaţă a muncii permite o reală mobilitate profesională şi permeabilitate socială. - Din punct de vedere al specialiştilor în geografie: oraşul este un spaţiu care se defineşte printr-o serie de proprietăţi metrice, prin dimensiuni, suprafeţe, densităţi. De altfel oraşul cunoaşte o dezvoltare tridimensională: în suprafaţă - prin expansiunea rapidă a periferiei, o creştere în înălţime - recordul a fost de 410 m (109 etaje), deţinut de Wold Trade Center, din New York; o creştere în profunzime, sub nivelul solului. El este un spaţiu fizico-geografic care se caracterizează printr-un relief anume, o structură geografică a subsolului său, o reţea de ape de suprafaţă şi subterane - cu importanţă deosebită în localizarea unor componente interne, un climat şi microclimat specific, o vegetaţie naturală sau plantată etc. care, toate la un loc, constituie sit-ul 4. Oraşul este un spaţiu intens populat, cu un înalt grad de concentrare, producţie şi organizare socială, culturală, care se dezvoltă în anumite condiţii de spaţiu şi de timp, graţie convergenţei forţelor de producţie şi în permanentă opoziţie cu satul 5. În prezent, "pentru oraş se vehiculează părerea unui triplu aglomerat, respectiv, concentrare de populaţie rezidentă, care lucrează preponderent în industrie şi servicii, dominaţia activităţilor industriale (într-o primă etapă) şi concentrarea activităţilor comerciale şi de servicii pentru populaţie, dar şi pentru întreprinderi industriale" 6. - În opinia noastră, oraşul poate fi definit ca o aşezare relativ numeroasă, densă şi permanentă de indivizi eterogeni din punct de vedere social. El se diferenţiază de lumea rurală prin: aspectele pozitive pe care le generează - activităţile economice (comerciale, industriale), infrastructura de transport şi telecomunicaţii (din ce în ce mai bine dezvoltate), serviciile urbane de bună calitate. Toate acestea au ca efect, în ultimă instanţă, crearea de noi locuri de muncă şi determină o calitate sporită a vieţii citadinilor; prin efectele negative pe care le presupune pentru mediu (creşterea poluării aerului, dar şi a celei sonore în principal datorită traficului intens, diminuarea spaţiilor verzi în favoarea construcţiilor sau implantării de noi întreprinderi) şi pentru o mare parte din populaţia urbană (este vorba despre inechităţile sociale). 1.1.2. Caracterizarea sistemului urban A. Caracteristicile sistemului urban Din analiza încercărilor de definire se deprind câteva trăsături comune: - tendinţa de a opune permanent conceptul de oraş celui de sat ("contradicţia dintre oraş şi sat începe odată cu trecerea de la orânduirea gentilică la stat... şi continuă de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei" 7 ); - concentrarea considerabilă a populaţiei şi locuinţelor (predominant colective şi mai puţin individuale); - existenţa unui număr minim de locuitori (variabil de la un stat la altul în general), sub care gruparea social-economică îşi pierde caracterul urban; - un cadru şi un mod de viaţă specific, ce oferă un confort social ridicat, diferenţiat şi totodată specific sub aspectul muncii, cazării, deservirii, echipării tehnice şi recreerii; - concentrarea activităţilor economice neagricole, accentul punându-se pe indus-trie, comerţ, administraţie, servicii etc., deoarece în spaţiul urban se transportă, se prelucrează, se cumpără şi se 4 Cândea, M., Bran, F. Spaţiul geografic românesc, Editura Economică, Bucureşti, 2001 5 Cucu, V Geografia oraşului, Editura Fundaţiei Culturale Dimitrie Bolintineanu", Bucureşti, 2001 6 Ianoş, I Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000 7 Karl Marx şi Fr. Engels 5

vând materii prime şi produse finite, se face educaţie, se conduc întreprinderile de stat sau pur şi simplu se locuieşte etc. La nivel internaţional este imposibil de stabilit o regulă generală în definirea şi clasificarea aşezărilor în oraşe şi sate. Totuşi se conturează câteva criterii: Criteriul numeric (statistic) are în vedere mărimea demografică a centrelor. Cifra minimă de 2.000 de locuitori este stabilită în Franţa încă din 1887. Numeroase ţări au acceptat principiul pragul stabilit prin numărul populaţiei, satele care trec de acest prag minimal fiind declarate oraşe. Valoarea pragului minim variază însă de la o ţară la alta, de la numai 250 de locuitori în Danemarca, 300 în Islanda, 1.000 în Canada, Scoţia, Malaysia, 2.500 de locuitori în S.U.A. sau Thailanda - până la 10.000 de locuitori în ţări ca Spania, Elveţia sau 20.000 în Olanda etc. Criteriul numeric asociat cu nivelul de dotare edilitar sau cu criteriul administra-tiv; ponderea maximală a populaţiei agricole; densitatea populaţiei şi a locuitorilor etc. Criterii hotărâte de către guvern, - în cazul unor ţări ca România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Suedia, Anglia, Japonia, Republica Sud-Africană etc. - unde oraşele sunt decretate prin acte normative ce au la bază o serie de criterii: poziţia geografică favorabilă, dimensiunea demografică; potenţialul economic diversificat şi funcţii economice productive şi neproductive viabile; structura urbanistică şi organizarea corespunzătoare a intravilanului; structura profesională a populaţiei; gradul de dezvoltare a serviciilor etc. B. Elementele sistemului urban Pornind de la faptul că oraşul reprezintă un spaţiu urban amenajat, cu funcţii multiple în viaţa socială şi cu numeroase relaţii cu exteriorul său, rezultă, în mod necesar, necesitatea abordării sale ca un sistem socio-spaţial 8. Oraşul, este alcătuit din mai multe elemente aflate în relaţii de inter-condiţionare şi interdependenţă 9, pe baza cărora se construieşte o matrice a structurii urbane (figura nr. 1.1.). Dintre acestea cele mai reprezentative sunt: - cadrul natural (CN) - caracteristicile solului şi subsolului, condiţiile climatice şi hidrografice, specificul vegetaţiei naturale etc.; - unităţile economice (UE) - unităţile de producţie, depozitare şi desfacere etc. - dotările urbane (DU) - reprezentate de gări, staţii de călători, depouri, staţii de epurare a apei etc. care asigure servicii de tip urban; - spaţiile verzi (SV) zonă de odihnă şi agrement, zone sportive, alte plantaţii etc.; - echiparea tehnică (ET) - reţele edilitare de apă potabilă şi industrială, canalizare, gaze, termoficare, telefonie, electricitate; - cadrul construit şi compoziţional (CCC) - reprezentat prin zone de locuit, diferite dotări sociale, culturale şi religioase, monumente etc.; - circulaţia (C) persoanelor şi mărfurilor prin intermediul reţelelor rutiere, feroviare şi aeriene din zonă; - locuinţele (L) - fondul locuibil existent pe grade de confort şi zone de amplasare, disponibil de terenuri pentru un ansamblu de locuit etc.; - populaţia (P) - prin toate caracteristicile sale: număr, structură pe grupe de vârste şi sexe, structuri socio-profesionale etc. (P); - forţa de muncă (FM) - sub aspectul resurselor de muncă, grad de valorificare, deplasări, distribuirea în teritoriu etc. 8 Nicolae, V, Constantin, L. - Bazele economiei regionale şi urbane, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998 9 De exemplu, cadrul natural constituie un element restrictiv pentru dezvoltarea urbană (amplasarea unităţilor economice a dotărilor urbane), asigură protecţia ecologică a populaţiei, asigură protejarea unor componente valoroase ale cadrului construit sau ale modului natural, iar relaţiile dintre unităţile economice şi locuinţe, respectiv echiparea tehnică a spaţiului urban sunt relaţii spaţiale şi presupun o cât mai bună ajustare spaţială, o amplasare eficientă pentru a minimaliza lungimea şi durata deplasărilor zilnice la locul de muncă şi pentru a beneficia de dotările tehnice urbane cu costuri minime. 6

CN UE DU FN P L SP C CCC ET 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 CN 1 UE 2 n DU 3 n FN 4 n n n P 5 n n n n n L 6 n SP 7 n C 8 n n CCC 9 ET 10 Legendă: - relaţii spaţiale n - relaţii cantitative Figura nr. 1.1. - Matricea structurii urbane 10 C. Funcţiunile urbane Funcţiunile sistemului urban au în vedere: a) funcţiunea economico - productivă (FEP); b) funcţiunea de locuire (FL); c) funcţiunea cultural - administrativă şi de servire (FCS); d) funcţiunea de comunicare (FC); e) funcţiunea ecologică şi de relaxare (FER); f) funcţiunea estetică (FE); g) funcţiunea strategică (FS). Din figura nr. 1.2., se poate observa cu uşurinţă că între elementele sistemului urban şi funcţiunile oraşului există legături intime, ceea ce atestă faptul că organizarea acţiunilor edilitare trebuie să corespundă organic structurii şi dinamicii sistemului urban. CN 1. Cadrul natural UE FEP Economică-productivă a 2. Unităţi economice DU FL De locuinţe b 3. Dotări urbane FM FCS Central-administrativă c 4. Forţa de muncă P FC De comunicaţii d 5. Populaţia L FER Ecologică şi de relaxare e 6. Locuinţe SP FE Estetică f 7. Spaţii plantate C FS Strategică g 8. Circulaţia CC 9. Cadrul construit ET Figura nr. 1.2. - Relaţiile dintre elementele sistemului urban şi funcţiunile oraşului 11 10 Sursa figurii: Nicolae, V., Constantin, D.L op. cit. 7

Dacă elementele unui sistem sunt legate între ele prin relaţii directe, atunci sistemul are caracter static. Dacă între elemente există şi conexiuni inverse, sistemul este dinamic, adică elementele îşi schimbă poziţia unul faţă de altul, fiind totodată ele însele supuse schimbării. În condiţiile în care conexiunile inverse sunt pozitive, sistemul dinamic al oraşului se dovedeşte capabil de dezvoltare şi modernizare. D. Tipologia urbană Spaţiul urban se clasifică în anumite tipuri după funcţii, mărime, formă şi structură. Clasificarea după funcţii este deosebit de importantă în studiul oraşelor. Ea este o cerinţă fundamentală în acţiunea de sistematizare a teritoriului, în simularea procesului general de urbanizare. Definirea funcţiei unui oraş se face în raport cu activitatea de bază, care asigură condiţiile necesare dezvoltării sale continuu ascendente. Ca tipuri funcţionale de oraşe se disting: a) oraşele cu funcţii industriale, în care marea majoritate a populaţiei active este ocupată în activităţi ale industriei extractive sau ale industriei prelucrătoare; b) oraşele cu funcţii comerciale, care sunt cele mai vechi şi cele mai numeroase. Funcţia comercială este prezentă în toate oraşele. În zilele noastre fiecare mare oraş industrial este şi un mare oraş comercial, specializat în funcţie de poziţia geografică pe care o ocupă faţă de zonele producătoare sau de căile de legătură cu exteriorul. În acest cadru se disting marile porturi maritime sau centrele financiare; c) oraşele cu funcţii culturale, ce concentrează activităţile culturale şi turistice ale ţărilor. În această categorie se înscriu oraşe de tip universitar, oraşe-muzeu, oraşe ale festivalurilor sau congreselor internaţionale; d) oraşele cu funcţii de servicii, care prezintă o gamă foarte mare, pornind de la nodurile de cale ferată până la staţiunile balneoclimaterice; e) oraşe cu funcţii agro-industriale, care se dezvoltă îndeosebi în zilele noastre, în condiţiile organizării unei agriculturi intensive; f) oraşele cu funcţii administrative şi politice, uşor de recunoscut în capitalele statelor lumii, în reşedinţele de judeţ, departamente, regiuni sau alte unităţi administrativ-teritoriale. Oraşele se grupează după mărimea lor demografică 12. De regulă, din acest punct de vedere, se disting: a) oraşe mici, cu populaţie sub 20 000 locuitori; b) oraşe mijlocii, cu o populaţie între 20 000 şi 100 000 locuitori; c) oraşe mari, cu o populaţie de peste 100 000 locuitori până la 1 milion; d) oraşe foarte mari sau milionare, cu o populaţie ce depăşeşte 1 milion de locuitori. După formă şi structură, se deosebesc următoarele tipuri: a) oraşe radiar-concentrce (de exemplu, Bucureşti); b) oraşe polinucleare, care cuprind în structura lor teritorială mai multe nuclee (de exemplu San Francisco, Los Angeles etc.); c) oraşe stradă, caracteristice oraşelor mici şi mijlocii; d) oraşe rectangulare, bazate pe o reţea în cadrul căreia străzile se întretaie în unghi drept. Această structură se întâlneşte în oraşele din S.U.A. 11 Sursa figurii: Nicolae, V., Constantin, D.L op. cit. 12 Cucu, V. Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977 8

În opinia noastră şi pe baza celor studiate, oraşele se pot clasifica în mai multe categorii 13 : a) Oraşele Lumii a Treia sunt oraşele supra-urbanizate 14. Aceasta înseamnă că tind să fie foarte mari comparativ cu populaţia ţării respective rezultat al faptului că investiţiile de capital din interiorul statului sunt îndreptate doar spre aceste oraşe mari, fenomen descris prin termenul de înclinaţie urbană. În cadrul unor astfel de oraşe există diferenţe mari între economia formală şi cea informală, între mediul urban şi zona rurală şi, nu în ultimul rând, între diferitele grupuri sociale. Acest tip de oraş domină Asia (Calcutta), Africa (Lagos) şi America Latină (Mexico City, Sao Paulo, Rio de Janeiro). b) Oraşele mondiale sunt acelea care depind într-o măsură foarte mare de serviciile financiare multinaţionale, de circulaţia şi realizarea resurselor financiare. În cadrul unor astfel de oraşe îşi au sediul central marile companii naţionale; ele deţin funcţii de control (controlul şi managementul companiilor multinaţionale fiind exercitate din astfel de oraşe) 15. Londra, Paris, New York, Tokyo sunt numai câteva exemple semnificative pentru acest tip de oraş. c) Vechile centre industriale aflate în declin ca urmare a falimentului sau plecării marilor întreprinderi urbane. Cele mai multe astfel de oraşe se află în Regatul Unit (Glasgow; Liverpool), în S.U.A. (Detroit, Buffalo, Cleveland), dar şi în Germania (Essen, Duisberg). Astfel de oraşe se caracterizează prin nivel ridicat al şomajului, lipsa spaţiilor de locuit, inechităţi sociale etc. d) Noile centre industriale sunt creaţii relativ noi; ele nu sunt organizate în jurul unui centru urban şi nu dispun de suburbii, dar sunt descentralizate şi acoperă o suprafaţă mare. Aici dezvoltarea are loc în jurul centrelor învecinate şi în jurul reţelelor majore de transport, sub forma centrelor comerciale şi a centrelor de ocupare a forţei de muncă aflate în afara oraşului sau a zonelor de locuit suburbane. Astfel de oraşe includ Los Angeles-ul şi unele zone din Districtul Home din sud-estul Angliei. e) Oraşele socialiste au cunoscut o dezvoltare diferită de cea a oraşelor lumii capitaliste. Ca tendinţă, acestea s-au dezvoltat mai încet decât echivalentele lor din vest. După cum au arătat Forbes şi Thrift 16, multe regimuri socialiste au manifestat tendinţe evidente de antiurbanizare. În perioadele imediat următoare revoluţiei, creşterea populaţiei urbane a fost stopată sau, în unele cazuri, chiar diminuată. În prezent multe dintre ele sunt supuse unui proces de planificare şi zonare. E. Forme de concentrare urbană Oraşele în evoluţia lor au cunoscut o permanentă extensiune teritorială şi remodelare intensă. Formele de evoluţie şi concentrare urbană sunt diferite de la o epocă la alta şi de la o regiune la alta. Ele diferă atât ca geneză, cât şi ca mărime. În funcţie de aceste două elemente se pot deosebi mai multe forme de concentrare urbană. Ele vor fi prezentate în continuare. Aglomeraţia. În cazul aglomeraţiei realitatea urban-geografică se compune din oraşul propriu-zis şi un teritoriu care "suportă" influenţele directe ale acestuia, constituind împreună aglomeraţia urbană. Ea este o întruchipare a difuziunii treptate a spaţiului urbanizat care porneşte de la un nucleu central, limitele sale modificându-se mereu. Universitatea Berkley a adoptat pentru definirea aglomeraţiei unele criterii statistice. Astfel, avem de a face cu o aglomeraţie atunci când există o grupare de cel puţin 100.000 de locuitori cuprinzând un oraş de cel puţin 50.000 de locuitori, la care se adaugă diviziunile administrative alăturate prezentând caractere asemănătoare şi, mai ales, în care peste 65% din populaţie exercită 13 Aceste categorii sunt doar câteva din cele posibile. De obicei, oraşele, aflate într-o continuă schimbare, pot prelua diferite caracteristici care se regăsesc în mai multe tipologii. Nu se poate vorbi, deci, de un tip de oraş care reprezintă un model excepţional şi care trebuie neapărat urmat. 14 Timberlake, M World Systems Theory and Comparative Urbanisation in M.P. Smith and J. Feagin (eds.) The Capitalist City. Oxford: Basil Blackwell, 37-65, 1987 15 Massey, D Uneven Redevelopment: Social Change and Spatial Divisions of Labour, in D. Massey and J. Alllean (eds.) Uneven Redevelopment, London: Hodder&Stoughton, 1988 16 Forbes, D and Thrift, N The Socialist Third World, Oxford: Basil Blackwell, 1987 9

activităţi neagricole. În asemenea cazuri populaţia aglomeraţiei poate depăşi de 8 sau chiar 20 de ori populaţia oraşului propriu-zis (de exemplu, Bruxelles sau Charleroi - Belgia). Definirea depinde de relaţiile cu nucleul central, distingându-se astfel mai multe zone în cuprinsul aglomeraţiei. 1. zona aglomerată propriu-zisă, care înglobează comunele limitrofe legate între ele prin continuitatea zonei urbane (şi pe care o considerăm de obicei oraş); 2. zona de întrepătrundere căreia, fără a exista o continuitate a construcţiilor, activităţile urbane îi dau un caracter comun; 3. zona marginală în care populaţia, în cea mai mare parte, are o activitate sau un mod de viaţă urban şi trebuie să se deplaseze pentru lucru, cumpărături sau agrement în comunele vecine. Microregiunea urbană se distinge prin prezenţa mai multor oraşe de mărimi diferite, cu profil social-economic şi administraţie proprii (tip Valea Prahovei ori depresiunea Petroşani). Conurbaţia reprezintă un ansamblu de oraşe care se dezvoltă independent, se află la o distanţă mică unul faţă de celălalt şi au de rezolvat probleme comune (alimentarea cu apă, cu energie, amenajarea şi protecţia mediului înconjurător). Pentru a exista o conurbaţie trebuie îndeplinite două condiţii: ca geneză ea rezultă prin juxtapunerea a două sau mai multe oraşe care până la un moment dat s-au dezvoltat independent ele rămânând distincte chiar dacă sunt înglobate într-un ansamblu; trebuie să existe o anumită densitate a oraşelor şi a populaţiei, precum şi un număr mare de locuitori. Oraşele mici chiar dacă sunt vecine nu pot constitui o conurbaţie deoarece ele nu au de rezolvat probleme comune. Conurbaţiile apar şi se dezvoltă în zonele unde există, de exemplu, importante zăcăminte ale subsolului (Ruhr, Donbas). Conurbaţiile cele mai întâlnite sunt cele formate din oraşele dublete (St. Paul - Mineapolis în S.U.A. de o parte şi de alta a fluviului Mississippi, Reggio - Messina în Italia de sud). Metropola este o formă superioară de dezvoltare urbană caracterizată, în primul rând, printr-un număr mare de locuitori (de regulă peste 1 milion), printr-o întindere considerabilă pe orizontală, creând aşa-numitele arii metropolitane, formate din nuclee de tip satelit. Megalopolisul: constituie stadiul de gigantism al conurbaţiilor: teritoriul organizat într-o imensă conurbaţie policentrică; este cea mai spectaculoasă formă urbană în teritoriu. Este vorba de prezenţa mai multor nuclee urbane în jurul oraşelor-metopole, nuclee în plină dezvoltare social-economică, care prin extindere în teritoriu unesc mari aglomerări urbane, formând arii urbanizate de dimensiuni mari, ce se cifrează în zeci şi sute de mii de kmp. Denumirea de megalopolis a fost dată de geograful Jean Gottman în 1961 pentru a defini concentrarea urbană de pe coasta nord-estică a S.U.A. Aici pe o lungime de aproximativ 400 de km, de la Boston la Philadelphia se concentrează mai multe oraşe milionare între care sunt intercalate oraşe mai mici. Această conurbaţie a beneficiat în dezvoltarea ei de condiţii excepţionale: prezenţa în apropiere a Apallachilor cu resurse minerale şi energetice, legături lesnicioase pe calea apei cu "lumea veche", condiţii prielnice pentru amenajări portuare, substrat litologic foarte rezistent etc. Aici s-au stabilit primele grupuri de colonişti europeni şi de aici s-a pornit expansiunea spre vest. Populaţia acestui megalopolis număra peste 40 de milioane de locuitori, iar stilul arhitectural îmbracă forme specifice, ieşind în evidenţă pădurea de zgârie-nori din beton, fier, sticlă şi aluminiu a Manhatanului. Un alt exemplu de megalopolis este şi zona din sudul Marilor Lacuri (Chicago-Detroit-Cleveland-Pittsburgh) sau chiar pe coasta Pacificului 10

(San Francisco-Los Angeles-San Diego). În America de Sud se află megalopolisul brazilian (Sao Paulo-Rio de Janeiro-Belo Horizonte). În Japonia, megalopolisul Tokaido cuprinde 20 de aglomerări urbane mari în jurul oraşelormetropolă Tokyo, Nagoya, Osaka. Sunt cunoscute, de asemenea, şi megalopolisurile de tip european zona Rotterdam Haga- Amsterdam, regiunea Ruhr (Koln-Dortmund), Silezia Superioară. 1.1.3. Raţiuni ale existenţei oraşelor Oraşele există deoarece noi, ca indivizi, nu suntem independenţi din punct de vedere economic. Dacă fiecare dintre noi ar produce tot ceea ce ar consuma, atunci nu am mai avea nevoie de compania nimănui şi, în consecinţă, nu ar mai fi nevoie să trăim în oraşe. Deoarece nu putem să ne autoaprovizionăm, recurgem la a oferi munca noastră în schimbul altor bunuri. Cei mai mulţi dintre noi trăiesc în oraşe deoarece aici se găsesc concentrate cele mai multe locuri de muncă. De asemenea, oraşele furnizează consumatorilor o bogată mixtură de bunuri şi servicii şi, astfel, oamenii care nu sunt satisfăcuţi de propriul loc de muncă sunt atraşi de oraşe. Trăind în oraşe, atingem un standard înalt de viaţă, dar suntem nevoiţi să tolerăm mai multă poluare, crime, zgomot şi aglomeraţie. Există trei motive care determină concentrarea locurilor de muncă în oraşe. Acestea sunt: avantajul comparativ, economiile de scară şi economiile aglomerărilor. Avantajul comparativ rezultă din schimburile dintre regiuni, iar acest comerţ interregional determină dezvoltarea pieţei în oraşe. Economiile interne de scară rezultă din specializarea orientată spre un anumit factor de producţie şi cheltuielile constante la scara întregii producţii, iar producerea bunurilor în fabrici determină, astfel, dezvoltarea oraşelor industriale. Economiile aglomerărilor presupun existenţa unui cluster, a unei aglomerări, a unei concentrări a firmelor în oraşe, ceea ce determină dezvoltarea oraşelor mari. Aceste economii pot apărea sub una din următoarele forme: - Economiile de localizare au în vedere economiile de scară în cadrul unei ramuri industriale care explică de ce unele ramuri sunt puternic localizate într-un anumit oraş sau regiune. - Economiile urbanizării pentru mai multe activităţi, ramuri diferite (numite şi economii exterioare de scară). Având în vedere aceste motive, sunt puse în evidenţă doar acele forţe ale pieţei care generează oraşele, ignorând factorii sociali (de exemplu, religia, politica, societatea etc.). 1.1.3.1. Premisele trecerii de la modelul regiunii rurale la cel al sistemului urban Din ce cauză într-o anumită regiune nu există oraşe? Cu alte cuvinte, ce tip de premise garantează o distribuire uniformă a populaţiei? Modelul regiunii rurale 17 furnizează o listă de premise majore care, împreună, fac imposibilă dezvoltarea oraşelor. Atunci când aceste premise sunt relaxate, oraşele se vor dezvolta. 17 Modelul economiei rurale prezintă trăsăturile economiei Angliei înainte de Cucerirea Normandă (1066). În Londra secolului al XI-lea nu existau decât câteva magazine care deserveau populaţia urbană. 11

Exemplu Vom lua ca exemplu o regiune unde sunt produse doar două bunuri indigene: grâu şi stofa din lână. În acest caz, o economie regională are următoarele caracteristici: Intrări grâul şi stofa sunt produse prin intermediul a doi factori de producţie munca şi pământul. Pământul este necesar pentru a cultiva grâu şi a creşte oi. Locuitorii regiunii torc lâna naturală şi o transformă în fire, apoi ţes stofa. Productivităţi egale toţi rezidenţii obţin o productivitate egală la stofă şi grâu. Într-o oră, fiecare persoană poate produce ori o baniţă de grâu, ori un metru de stofă. În mod asemănător, toate pământurile au o productivitate egală la grâu şi lână neprelucrată. Economiile non-scară au în vedere randamentele constante de scară: un muncitor produce un metru de stofă pe oră, indiferent de cât de multă stofă este produsă. Similar, producţia de grâu pe oră este independentă de volumul producţiei totale. Timpul de călătorie deplasarea între regiuni se face mergând pe jos. Rezidenţii merg cu o viteză de aproximativ 4 kilometri pe oră. Aceste premise sunt destul de puternice pentru a împiedica comerţul. Fiecare gospodărie din regiune va produce propriul grâu şi propria stofă. Deoarece fiecare gospodărie obţine productivitate egală la producerea ambelor bunuri, nu se obţine avantaj din comerţul dintre gospodării. Dezavantajele unei fabrici de stofă sunt: deplasarea la fabrică necesită timp, iar costul net al stofei produse de fabrică este mai mare decât al stofei produse în gospodarii (preţ + cost de transport). Un muncitor din fabrică nu va avea o productivitate mai mare decât o persoană care lucrează în propria gospodărie. Pentru că productivitatea este independentă de volumul producţiei, în concluzie, nu se obţin avantaje dintr-o centralizare a producţiei. Deci, fiecare gospodărie din regiune se poate autoaproviziona. Populaţia va fi distribuită uniform pe tot teritoriul regiunii. Fiecare gospodărie va deţine o parcelă de pământ şi va produce propriul grâu şi propriile haine. Întrucât toate pământurile au o productivitate egală, distribuţia populaţiei va fi uniformă. Deoarece oraşul este definit ca fiind locul unde există o densitate relativ înaltă a populaţiei, o regiune cu o distribuţie uniformă a populaţiei nu permite dezvoltarea oraşului. Nu există oraşe pentru că modelul premiselor majore este destul de puternic pentru a elimina comerţul. 1.1.3.2. Avantajul comparativ - Unul din factorii dezvoltării oraşelor este avantajul comparativ. Analiza modelului regiunii rurale a presupus existenţa unor resurse naturale unice şi uniform distribuite. Următorul pas în această analiză este de a demonstra faptul că regiunile prezintă avantaje comparative datorită fabricării unor produse specifice, ca o consecinţă a răspândirii inegale a resurselor naturale disponibile. Pământul reprezintă o resursă naturală folosită în toate activităţile economice, însă calitatea acestuia variază de la un loc la altul. Deşi fertilitatea solului nu prezintă importanţă în cazul majorităţii activităţilor urbane, alţi parametrii precum, reţeaua de canalizare, categoria de sol, măsura în care sunt prezente denivelările acestuia şi natura formaţiunilor din subsol trebuie luaţi în considerare. - În plus, majoritatea firmelor de producţie şi, într-o oarecare masură, şi alte industrii prelucrează mineralele şi alte resurse naturale. Distribuţia inegală a acestor resurse determină avantajul comparativ regional în cazul anumitor produse. Un factor determinant al progresului tehnic este reprezentat de diversificarea metodelor de prelucrare a resurselor naturale. După cât se pare, accesul la resursele naturale în acest fel devine din ce în ce mai puţin important în comparaţie cu alţi factori geografici şi care au fost prezentaţi anterior. 12

- În acelaşi timp, creşterea numărului populaţiei şi a venitului pe cap de locuitor determină creşterea cererii pentru anumite resurse naturale regenerabile, în special aerul şi apa, acestea devenind din ce în ce mai importante în stabilirea avantajelor comparative. - Un alt factor esenţial în conturarea avantajului comparativ este clima: temperatura şi umiditatea determină necesitatea instalaţiilor de aer condiţionat şi influenţează costul construcţiilor; cantitatea de precipitaţii afectează în diferite moduri sistemul de canalizare şi aprovizionarea cu apă a populaţiei; căderile de zăpadă fac ca majoritatea tipurilor de transport să se desfăşoare greu, într-un mod periculos şi cu cheltuieli mult mai mari. - Există o evidentă similitudine şi corelare între factorii care determină avantajele comparative între oraşe, precum şi între aceia care determină avantajele comparative între state. Specialiştii în comerţul internaţional, de obicei, înregistrează diferenţele în ceea ce priveşte progresul tehnic, costurile şi calitatea muncii, precum şi costurile şi disponibilitatea capitalului, pe lângă resursele naturale, ca determinanţi ai avantajelor comparative pe plan internaţional. Progresul tehnologic variază, în mod evident, într-o măsură mult mai mică în interiorul statelor decat între acestea, dar studii recente asupra funcţionării producţiei, efectuate în Statele Unite, au arătat un interes neînsemnat diferenţelor regionale în ceea ce priveşte tehnologia. În mod evident, mobilitatea forţei de muncă este mult mai ridicată pe plan naţional decât pe plan internaţional. În interiorul Statelor Unite, de exemplu, diferenţele regionale în ceea ce priveste tarifele de salarizare şi nivelul de instruire a forţei de muncă s-au estompat în decursul timpului. Nu se poate spune, însă, că acestea sunt neglijabile, din contră, ele persistă de o bună bucată de timp. Cea mai mare parte a mijloacelor fixe sunt imobile - deşi există excepţii de luat în seamă, cum ar fi avioanele, vagoanele de marfă sau camioanele. Investiţiile de capital nou reacţionează la diferenţele regionale, prin determinarea ratelor de recuperare a investiţiilor. Deci, inegala răspândire a resurselor naturale este mult mai importantă în comparaţie cu alţi factori, în determinarea avantajului comparativ al regiunilor dintr-o ţară decât între diferite ţări. - Un alt factor care determină mărimea şi localizarea oraşelor este reprezentat de accesul la transportul interurban. Mijloacele necesare desfăşurării transportului pot fi construite de către om (de exemplu, o stradă, un aeroport, o cale ferată) sau pot fi creaţia naturii (un râu navigabil sau un port oceanic). Explicaţia se referă la faptul că mărfurile destinate comerţului interurban sunt produse în apropierea staţiilor terminale pentru transportul interurban, în vederea evitării supraaglomerării în transportul şi desfacerea mărfurilor. Accesul la transport este un factor determinant pentru mărimea şi localizarea unui oraş dacă sunt create condiţiile pentru comerţul interurban, dar simpla existenţă a acestuia nu implică neapărat şi dezvoltarea comerţului de acest tip. Până la acest punct, discuţia despre resursele naturale s-a concentrat în totalitate asupra efectelor directe pe care acestea le au asupra determinării avantajelor comparative în producţie. Dar resursele naturale pot avea, în aceeaşi măsură, efecte directe şi asupra nivelului de bunăstare al populaţiei şi efecte indirecte ulterioare asupra costurilor de producţie. Să presupunem că topografia, clima, şi alte condiţii naturale determină muncitorii şi familiile acestora să se stabilească în anumite zone urbane. Costurile muncii ar fi mai mici în aceste zone şi, în consecinţă, atrag forţele productive. Perloff 18 a susţinut că această abundenţă a resurselor a devenit din ce în ce mai importantă în secolul nostru, pe măsură ce industria a devenit mai puţin interesată de localizarea lângă sursele de resurse naturale. 18 Perloff, H. Regins, Resources and Economic Growth, 1960 13

În concluzie, avantajele comparative regionale există din motive variate, majoritatea legate de resursele naturale. Ele justifică comerţul reciproc interurban, precum şi tendinţa oraşelor dezvoltate de a se localiza în zone care asigură accesul la transportul interurban. 1.1.3.3. Economiile interne de scară Economiştii consideră, de obicei, că majoritatea economiilor de scară se realizează în cadrul unei singure întreprinderi ale cărei teritorii învecinate oferă numeroase facilităţi şi reprezintă premisele desfăşurării în condiţii optime a producţiei. Aceste teritorii, chiar dacă sunt situate în imediata apropiere a întreprinderii, pot fi mai mult sau mai puţin concentrate; în consecinţă procentul de capital sau alţi factori de producţie utilizaţi raportat la pământ poate fi scăzut sau ridicat. În unele cazuri, procedura potrivit căreia economiile de scară se dezvoltă datorită teritoriilor învecinate este evidentă. Când o materie primă trece prin câteva stadii consecutive de prelucrare, distanţa prea mare dintre locurile de desfăşurare ale acestor stadii are drept consecinţe deplasările repetate ale materiei prime. Acest lucru are o importanţă deosebită mai ales în cazurile în care materialul trebuie menţinut la temperaturi foarte ridicate în timpul prelucrării (de exemplu, deplasarea oţelului topit pe distanţe mari este efectiv impracticabilă). Dar desfăşurarea activităţilor într-un spaţiu bine delimitat, nu pare a fi întodeauna o cerinţă esenţială a economiilor de scară. Ne este uşor să ne imaginăm că o firmă ce deţine două fabrici poate considera avantajos pentru acestea prestarea unor servicii de întreţinere, având în consecinţă costuri medii mai mici decât o firmă ce deţine o singură unitate de producţie şi care, la rândul ei, desfăşoară activităţi de întreţinere prin intermediul unei alte firme sau prin forţele proprii. Economiile de scară apar din două motive: Specializarea factorilor într-un proces complex fiecărui muncitor îi este atribuită o singură sarcină. Specializarea muncii determină creşterea productivităţii, deoarece cunoştinţele muncitorilor cresc datorită procesului repetitiv şi pentru că aceştia folosesc mai puţin timp trecând de la o sarcină la alta. Astfel, un grup de zece muncitori specializaţi poate produce de zece ori mai mult decât zece muncitori care lucrează izolaţi. Intrările indivizibile o intrare în procesul de producţie este indivizibilă dacă are o eficienţă minimă de scară. Cu cât ieşirile cresc, fabricile utilizează mult mai multe input-uri indivizibile, crescând astfel productivitatea. În oraşe, întreprinderile se dezvoltă deoarece două condiţii sunt satisfăcute: - în primul rând, productivitatea lucrătorilor agricoli este destul de ridicată astfel încât pot să-şi asigure satisfacerea propriilor necesităţi şi să asigure şi hrana celor de la oraş. Cu alte cuvinte, din surplusul obţinut lucrătorii agricoli hrănesc lucrătorii din oraş; - în al doilea rând, economiile de scară sunt destul de mari în raport cu costul de transport (de exemplu, costul îmbrăcămintei de fabrică este mult mai mic decât al hainelor făcute în casă). Mărimea unui oraş este determinată de numărul de lucrători din fabrică, care depinde de cât produce fabrica, de output-urile acesteia. Fabrica poate mări output-urile dacă surclasează mai mulţi producători casnici. Cum output-urile cresc şi economiile de scară cresc (scăzând preţul de fabrică), costul de transport scade (reducându-se şi costul net al îmbrăcămintei de fabrică). 1.1.3.4. Economiile aglomerărilor Până acum, existenţa oraşelor a fost explicată în totalitate pe baza dezvoltării economiilor companiilor gigant din sfera producţiei, concept pe care economiştii îl înţeleg relativ bine. Economiile urbane se referă, de asemenea, şi la aglomerările economice din zonele urbane. Prin prisma denumirii, acestea se referă la avantajele concentrării spaţiale ce rezultă din dezvoltarea economiilor de scară. Bineînteles, trebuie amintit faptul că economiile de scară se regăsesc nu 14

numai în sectorul privat, ci şi în sectorul mixt public-privat (de exemplu, transportul, comunicaţiile, serviciile publice etc.) şi în cel public (de exemplu, educaţia, asigurarea ordinii şi liniştii publice de către poliţie, asigurarea necesarului de apă al populaţiei, gestiunea deşeurilor etc.). Economiştii folosesc, de asemenea, termenul de aglomerări economice când se referă la avantajele concentrărilor spaţiale ce rezultă din dezvoltarea economică a întregii zone urbane şi nu doar a economiei unei singure companii gigant. - Cel mai important aspect al acestor aglomerări economice este de natură statistică. Vânzările, veniturile, achiziţionarea de factori de producţie şi cuantumul altor intrări prezintă fluctuaţii în multe firme şi industrii din motive aleatorii, sezoniere, ciclice şi de lungă durată. Prin extindere, aceste fluctuaţii nu se corelează perfect între diferite firme (de exemplu, într-o zonă urbană cu un numar mare de angajatori se poate înregistra un grad mai ridicat de ocupare a forţei de muncă decât într-o zonă urbană cu un numar mic de angajatori). De asemenea, într-o firmă care are mulţi clienţi, ce prezintă variaţii ale cererii independente una de cealaltă, volumul vânzărilor se modifică într-o măsură mai mică, decât într-o firmă ce înregistrează clienţi mai puţini. - Un al doilea exemplu de aglomerări economice prezintă complementaritate în ceea ce priveşte producţia şi cererea de forţă de muncă. În anumite domenii, cererea de muncă este, întrun oarecare procent, satisfacută. Industrii cu o cerere mare în ceea ce priveşte forţa de muncă feminină sunt atrase spre zonele locuite de acestea datorită locurilor de muncă ale partenerilor de viaţă. Complementaritatea în producţie are aceleaşi coordonate. Dacă producerea a două bunuri împreună implică cheltuieli mai mici decât în cazul în care acestea s-ar fabrica separat, atunci cumpărătorii ambelor mărfuri vor fi atraşi în zonele în care ambele mărfuri vor fi produse. - O a treia aglomeraţie economică a fost descrisă de catre Jane Jacobs 19. Deşi argumentul acesteia este destul de complex, el porneşte de la controversata problemă a concentrării spaţiale a unor grupuri mari de persoane, fenomen ce a făcut posibil contactul social între aceste grupuri şi a generat relaţii sociale, idei şi produse noi. Autoarea vede oraşele ca pe un sectorul inovator şi generator de progres al societăţii. Se dezvoltă, astfel, o fascinantă teorie, legată întro foarte mare masură, de interesul economiştilor în găsirea surselor progresului tehnic şi în posibilitatea exploatării lor. Economiile aglomerărilor pot apărea sub mai multe forme: economii de scară în cadrul unei ramuri industriale, care explică de ce unele ramuri sunt puternic localizate într-un anumit oraş sau regiune (economii de localizare); economii exterioare de scară, pentru mai multe activităţi sau ramuri diferite (uneori numite economii ale urbanizării). A. Economiile de localizare Economiile localizărilor apar când costul de producţie al unei firme scade, pe măsură ce producţia ramurii din care face parte se extinde într-o anumită zonă. Economiile localizărilor apar pe baza a trei motive principale: economii de scară în producţia de bunuri intermediare pentru care costurile de transport sunt relativ ridicate, astfel încât mai multe firme sunt interesate să-şi împartă şi să folosească în comun un furnizor pentru bunul respectiv, determinând un cluster ; existenţa unei pieţe locale a muncii care facilitează transferul de lucrători de la o firmă la alta, pe măsură ce producţia uneia dintre ele creşte; existenţa unui cluster de firme care îmbunătăţesc comunicarea, transferul de informaţii şi difuziunea de inovaţii. 19 Jacobs, J. The Economiy of Cities, New York: Random House, 1960 15

Principalele teorii ale localizării au în vedere: teoriile localizării bazate pe costuri (J. Von Thünen şi A. Weber); teoria interdependenţei localizărilor (cu referire la fenomenul Hotelling); teoria bazată pe localizarea profitului (Greenhut); teoria privind aria de atracţie a unei pieţe dezvoltate de către A. Lösch. Pentru exemplificare, în cele ce urmează voi prezenta principalele elemente ale teoriei locurilor centrale a lui Lösch 20. Teoria locurilor centrale, elaborată de către Christaller (în 1933) şi dezvoltată de către Lösch, este folosită pentru a previziona numărul, mărimea şi scopul oraşelor într-o regiune. Teoria este bazată pe o simplă extensie a analizei de piaţă. Ariile pieţei variază de la o industrie la alta, depinzând de economiile de scară şi de cererea individuală, astfel că fiecare industrie are un model diferit de localizare. Teoria locurilor centrale arată cum modelele de localizare a diferitelor industrii fuzionează pentru a forma un sistem regional de oraşe. Teoria răspunde la două întrebări despre oraşele unei economii regionale: - Câte oraşe se vor dezvolta? - De ce sunt unele oraşe mai mari decât celelalte? Trei lucruri pot fi învăţate din modelul locurilor centrale: Diversitatea şi economiile de scară. Oraşele regiunii diferă ca mărime şi scop. Diversitatea se datorează faptului că cele trei produse au diferite economii de scară comparativ cu cererea individuală, astfel că au arii diferite de piaţă. Mare înseamnă puţin. Regiunea are un număr mic de oraşe mari şi un număr mare de oraşe mici. De ce nu se întâmplă invers? Un oraş este relativ mare dacă pune la dispoziţie mai multe bunuri decât un oraş mai mic. Bunurile puse la dispoziţie de un oraş mare sunt acele bunuri care sunt subiectul economiilor de scară relativ mari. Deoarece există puţine magazine care vând bunurile ce sunt subiecte ale economiilor de scară relativ mari, puţine oraşe pot fi mari. Căi de cumpărare. Consumatorii călătoresc către oraşele mai mari, nu către oraşele mai mici sau cele de aceeaşi mărime. B. Economiile urbanizării Economiile urbanizării apar atunci când costul de producţie al unei anumite firme scade, pe măsură ce producţia totală în zona în care este amplasată creşte şi rezultă din folosirea în comun a furnizorilor de input-uri (servicii pentru afaceri, bănci, asigurări sau servicii publice alimentare cu apă, electricitate, canalizare). În cazul economiilor urbanizării firmele aparţin unor ramuri diferite, dar amplasate în acelaşi spaţiu. În marile oraşe se realizează o piaţă a muncii care permite, în cazul unor fluctuaţii ale cererii pentru diferite ramuri industriale, să existe un nivel stabil al numărului de angajaţi. De asemenea, când, în cadrul unei ramuri industriale, se desfiinţează un loc de muncă, acesta este înlocuit cu unul nou într-o altă ramură industrială. Costurile de cercetare şi de amplasare într-o altă zonă sunt mult mai mici în oraşe de dimensiuni mari, în consecinţă firmele îşi pot mări sau micşora foarte uşor şi ieftin forţa de muncă angajată. 20 Lösch, A. The Economics of Location, Yale University Press, New Haven, 1954 16

1.2. Caracteristici ale oraşului viitorului O societate a viitorului, un oraş al viitorului, poate fi imaginat ca o conurbaţie care oferă facilităţi economice, educaţionale, rezidenţiale, sociale, culturale etc, dar poate conţine şi zone dintre cele mai puţin prospere, asociate cu o gama largă de probleme sociale. O viziune asupra oraşului viitorului este una în care toţi cetăţenii se pot bucura de condiţii bune de viaţă, oportunităţi bune de educaţie, muncă, convieţuire şi sănătate. De aceea,,câmpul informaţional al oraşului trebuie aliniat cât mai bine cu cel,,fizic, în termeni geografici ai oraşului, dar şi cu nevoile reale elementare ale cetaţenilor. În viitor, cartierele (zonele) situate în apropierea centrului oraşului, dar despărţite de acesta printr-o serie de limite fizice, sociale şi economice (sărăcie, rata mare a şomajului, nivel scăzut de educaţie), trebuie sa facă parte din importante programe de dezvoltare, la care parteneri publici şi privaţi să-şi aducă contribuţia alături de comunitatea locală. Aceasta ar fi o oportunitate ideală pentru a utiliza noile tehnologii în aceste programe de dezvoltare, iar impactul lor ar putea fi vizibil şi măsurabil. Tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor vor fi componente esenţiale ale strategiei de dezvoltare a oraşelor în viitor. Oraşele au diferiţi constituenţi - cei ce muncesc in respectivele oraşe, cei ce trăiesc şi cei ce vizitează acele locuri. Luând în considerare diferitele si desele confruntări ale nevoilor, aceste probleme constituie provocări majore pentru proiectanţii oraşelor viitorului. Aşadar, orice viziune asupra oraşului viitorului, trebuie să ia în considerare oraşul existent în prezent, existenţa sa fizică, socială, economică şi politică. Poate, calea cea mai uşoară de a face acest lucru constă în analizarea îndeaproape a diferitelor caracteristici ale unui oraş. În timpul zilei, poate fi locul în care se munceşte sau se fac cumpărături, iar noaptea poate fi un loc cu totul diferit un vibrant centru cu baruri, restaurante şi locuri atractive de întâlnire, atrăgând atât rezidenţi cât şi vizitatori, dar poate fi şi un loc periculos, un mediu nesigur, cu înalte nivele ale criminalităţii şi comportamente anti-sociale. Şi în oraşul modern, aceste medii diferite pot fi localizate doar la câteva străzi distanţă una de cealaltă sau pot coexista în aceeaşi locaţie la intervale diferite de timp. Oraşul viitorului este un oraş bazat pe cunoaştere, un oraş în care fiecare dintre caracteristicile care coexistă în cadrul lui este dublată de o bază de informaţii care transmite in timp real informaţii către rezidenţii oraşului, către cei care muncesc în oraş şi cei care vizitează oraşul şi care îi va ajuta cu informaţii pentru deciziile lor zilnice. În acelaşi timp, aceste informaţii vor fi completate cu alte date pentru a-i determina pe liderii oraşului să planifice şi să realizeze o revitalizare urbană susţinută. Viziunea predominantă în ceea ce priveşte oraşul model este aceea ca liderii să aibă drept scop menţinerea unui echilibru şi că succesul unui oraş nu poate fi realizat pe seama altuia. Oraşul viitorului privit din punct de vedere economic trebuie sa permită dezvoltarea afacerilor, în sensul accesibilitaţii, a legăturilor bune privind transportul, existenţa organizaţiilor de susţinere şi ajutor şi a grupărilor industriale, disponibilitatea fortei de muncă calificate, precum şi o bună infrastructură tehnologică. De asemenea, trebuie să ofere mari oportunităţi pentru populaţia ocupată, în sensul disponibilităţii locurilor de muncă, a accesibilităţii (prin toate mijloacele) către locul de muncă, trebuie să ofere oportunităţi educaţionale şi de perfecţionare, un mediu de lucru favorabil şi oportunităţi de realizare a unei cariere. Oraşul viitorului trebuie să fie un,,oraş educat. Aspiraţiile oraşului de a deveni oraş model a intelectualităţii depinde de educaţie. Un astfel de oraş,,educat ar trebui să fie accesibil tuturor cetăţenilor. Punctele forte ale unui,,oraş educat ar trebui să fie: infrastructura (avantaje preşcolare, calitate deosebită a procesului de învăţământ în toate şcolile, oportunităţi educaţionale de o mare diversitate şi introducerea intensă a tehnologiilor ce oferă oportunităţi educaţionale); cetaţenii (să aibă un cult de a învăţa, sa fie creativi, să constituie o forţă de muncă deosebit de calificată); 17